http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2010.pdf
Kikinda Short 5
Radu Pavel Gheo
Kikinda e un orăşel de graniţă tihnit din Serbia, cu patruzeci de mii de locuitori şi cu o economie fragilă, într-o ţară ce încă se reface după un şir de războaie. Un tren motor ce pleacă din Jimbolia trece graniţa şi te duce acolo în jumătate de oră. Oraşul are o stemă interesantă, cu tentă sadică: o mînă ce ţine o spadă în care e înfipt un cap de turc, simbol al contribuţiei oraşului la luptele duse în secolul al XVIII-lea de Imperiul Austro-Ungar împotriva turcilor otomani. Altfel, la prima vedere, ai zice că nu ar avea mare lucru de oferit. Dar are. Cum economia oraşului se bazează mult pe agricultură, în Kikinda are loc în fiecare an Festivalul Bostanului (sau, mai exact şi mai dialectal, al Ludăii). În vechea incintă a fabricii de cărămidă Toža Marković se desfăşoară din 1982 încoace o tabără anuală de sculptură în lut, la care vin artişti din toată Europa.
Şi tot acolo, din 2005 încoace, se organizează un festival internaţional de proză scurtă. Anul acesta, la a cincea ediţie, am fost invitat să particip şi eu. Cu ocazia aceasta am descoperit că, în ciuda vecinătăţii dintre noi şi Serbia, eram primul scriitor român de la Kikinda Short Story Festival (Festival Kratke Priče). Asta nu m-a surprins: ţările din Europa Centrală şi de Est se cunosc şi azi prea puţin unele pe altele. Surpriza cea mare a fost festivalul însuşi. M-a făcut să-mi pun acea eternă întrebare dezolantă a românului, fie el scriitor, sportiv sau orice altceva: „Noi de ce n-avem aşa ceva?” Şi, repet, aici e vorba de o manifestare imaginată şi pusă pe picioare de doar cîţiva scriitori şi pasionaţi de literatură, pe care merită să-i amintesc (şi o să povestesc imediat de ce): Vera Papić, Marijana Kukić, Srdjan Papić, Srdjan Srdić şi Branko Marković, cei ce formează Asociaţia Kikinda Short. Împreună cu un grup de voluntari, ei se ocupă an de an de acest festival, a cărui anvergură m-a impresionat, dar m-a şi necăjit, cum se întîmplă de obicei cînd faci comparaţii cu ceea ce se întîmplă acasă.
Concret, festivalul a durat patru zile: din 30 iunie pînă în 3 iulie. S-a desfăşurat în două locuri: mai întîi la Kikinda, cu două seri de lectură publică, apoi la Beograd, la Casa Studenţilor, cu repetarea lecturilor în faţa unui alt public. Cam ce a însemnat asta pentru cei patru-cinci organizatori din Kikinda? În primul rînd au trebuit să traducă în sîrbă textele autorilor invitaţi din Europa, adică să găsească traducători din germană, bulgară, română, neerlandeză, maghiară, engleză, spaniolă, slovacă, greacă etc. A urmat festivalul propriu-zis: cei treizeci şi ceva de invitaţi au fost aşteptaţi şi conduşi la hotel. Mulţi au venit cu avionul, adică la Beograd, la diverse curse şi, desigur, la diverse ore. Alţii au venit cu trenul sau cu maşina şi au fost aşteptaţi şi ei de cineva. Eu, de exemplu, am călătorit cu sus-pomenitul motor de Kikinda, în care am fost singurul călător, iar în gară m-a aşteptat răbdător prozatorul Miloš Krneta, în timp ce vreo cinci vameşi sîrbi, probabil plictisiţi, m-au ţinut vreun sfert de oră la control. În fine, după ce toţi cei treizeci de oameni au fost adunaţi laolaltă la hotelul Narvik, am început să ne adulmecăm, să ne cunoaştem, să ne împrietenim.
Serile de lectură au fost şi ele gîndite foarte bine şi au impus o bună coordonare şi mult efort organizatoric. La Kikinda lectura publică s-a desfăşurat în curtea spaţioasă a Bibliotecii Orăşeneşti, o clădire austro-ungară frumoasă, tipică pentru Europa Centrală. Acolo au fost aduse scaune pentru publicul foarte numeros, s-a clădit o scenă şi au fost instalate două proiectoare. Unul din ele proiecta pe un perete textul în limba sîrbă, pentru publicul local, celălalt textul în limba engleză, pentru invitaţii străini, iar la mijloc, pe scenă, autorul citea la microfon textul original, pe limba lui. La Beograd lucrurile s-au desfăşurat cam la fel – desigur, după ce tot grupul a fost transportat acolo, cazat la un alt hotel şi plimbat prin oraş. Apoi, la finalul festivalului, fiecare din invitaţi a fost dus acolo unde trebuia: la aeroport, la gară, la autobuz.
Atmosfera a fost superbă. Prin nu ştiu ce strategii, organizatorii din Kikinda au reuşit ca, în patru zile, să-i facă pe toţi cei treizeci de oameni adunaţi aici să se cunoască, să stea de vorbă, să se împrietenească. Pînă şi eu, care sînt mai reticent la primul contact, am izbutit să stau la taclale cu toată lumea şi să-i recunosc pe toţi după nume, ţară, tabieturi şi concepţii. O astfel de comuniune e greu, e foarte greu de realizat. Dar uite că se poate. (Bun, stînd eu mai retras şi observînd una-alta, cîteva detalii strategice tot am remarcat – asta dincolo de voioşia şi naturaleţea permanente ale gazdelor. La prînzurile şi cinele comune ne aşezam mereu la masă cu alţi invitaţi, pentru a împiedica formarea unor grupuri închise. Odată unul din organizatori, remarcînd tendinţa reflexă a scriitorilor din fosta Iugoslavie de a sta permanent unii cu alţii şi de a vorbi în limba lor comună, i-a rugat să se mai împrăştie, să nu se izoleze. Ceea ce s-a şi întîmplat.)
Apoi au mai fost şi vizitele: la o casă de paore dintr-un sat de lîngă Kikinda, care ar urma să devină o rezidenţă pentru artişti, la tabăra de sculptură de la vechea fabrică Toža Marković, la o kavana cu orchestră de ţigani şi cu atmosferă de zile mari, care i-a fermecat pe toţi şi i-a îmbătat pe mulţi, apoi pe străzile Beogradului, la cetatea Kalemegdan, în cartierul boem Skadarlija. Plus lecturile propriu-zise, la care am văzut că selecţia autorilor a fost şi una axată pe valoare, nu doar pe diversitate naţională.
Aşa este, în linii mari, festivalul Kikinda Short: un amestec de rigoare germană, literatură europeană şi farmec balcanic. Şi, apropo de rigoare germană, în ultima noapte, cînd l-am încurajat pe Srdjan Papić, care era mort de oboseală, că gata, de-acum o să se poată odihni, el mi-a zis: „Da, măcar o lună. În august începem să muncim la festivalul de anul viitor”. Deci aşa se face!
Нема коментара:
Постави коментар